O iarnă friguroasă, o farfurie cu mere calde, un miros de fum și de dulce, iar eu încă dârdâind de frig, încercând să alung de pe haine urmele unei temerare călătorii din casă până la poarta unei vecine care ceruse zahăr. Fugi de-ți adă din ladă o cămeșă. Cutie imensă de lemn, cu doar câteva decorații, lada de zestre era locul magic din care ieșeau toate bunătățile…mai o bluză brodată, mai rochia de mireasă a bunicii, mai un ilic atent cusut si împachetat în hârtie, acolo erau toate viitoarele mele comori. Mult timp am căutat, fără de succes ceva care să se apropie de acea amintire. Numai de curând am dat, mai mult întâmplător decât voit, peste ceva asemănător în micul atelier de mobilă al lui Eugen Andronic.

Fotograf, artist si tâmplar, Eugen este unul din acei artiști pe care cu greu îi uiți și care iți rămân nu atât in minte, cât în suflet. O persoană extrem de primitoare, Eugen a avut amabilitatea de a ne primi în atelierul său și de a ne răspunde la câteva întrebări legate de arta sa și nu numai.

idei D design: Spune-ne 3 cuvinte care definesc stilul de design al lui Eugen Andronic?

Eugen Andronic: În primul rând, dă-mi voie să mă prezint, cine sunt și ce fac. Sunt inginer de calculatoare (locuiesc lângă Brașov) și în timpul liber fac fotografie și, din când în când, obiecte de mobilier (unele pictate). Am publicat și un album de fotografie alb-negru, despre un alt fel de Brașov. Nu sunt designer de specialitate, dar mă tratez (râde).

Stil de design? Termenul e complicat și cred că presupune și o anumită longevitate, precum și o anumită viziune. Fac poze de la 14 ani (acum am 41). Fac mobilă doar de câțiva ani. Sunt activități divergente? Pentru mine nu, atâta vreme cât încerci să le conceptualizezi, să nu le lași la întâmplare.

Încerc să produc obiecte cât mai personalizate, care să aibă mici "povești" în ele, care să nu te lase indiferent, dar nici să te ultragieze, în sensul de a-ți agresa simțurile. Și, foarte important, cel puțin la obiectele de mobilier, să aibă o legătură cu trecutul.

 

iDd: Povestește-ne un pic despre micul atelier de mobilă. De ce lemn, de ce lăzi de zestre?

EA: Micul atelier de mobilă s-a născut firesc, după ce mi-am construit casa din lemn în care locuiesc.

A fost un vis vechi dus la bun sfârșit, să stau într-o casă de lemn.

De ce lemn? Pentru că e plin de viață și căldură și de farmec, pentru că poți să-l modelezi cum vrei și să te bucuri din plin de un loc armonios și natural, pentru că are o extraordinară "personalitate", tactilă și olfactivă, pe care celelalte materiale de construcții nu o au.

De ce lăzi de zestre? Pentru că sunt extrem de frumoase, utile, ne-minimaliste și pot fi personalizate în fel și chip. Pentru că sunt complet altfel, nu le găsești la Ikea și îți amintesc de bunici și de alte vremuri.

Mobila făcută manual, neserializată, are un alt aspect, un farmec deosebit, cu micile ei imperfecțiuni inerente lucrului cu scule cât mai nepretențioase.

Poate avea multe minusuri pentru un public foarte exigent, dar câștigă mult la capitolul căldură, adaptare la nevoile tale, atuuri care pentru o casă cât mai personalizată sunt extrem de prețioase.

iDd: Vezi designul ca activitate artistică spontană sau ca act de creație calculat și îndelung planificat?

EA: Designul nu cred că e nici una, nici alta, adică nu poți crea spontan ceva absolut deosebit, dar nici nu poți să-ți planifici "operele". Cel mai adesea ajungi la ele cu mare stăruință.

Altfel acel ceva se transformă în normă, iar apoi se banalizează și prin mutație ajunge kitsch. Trebuie să aibă puțină durere la bază, altfel e distracție. Poate e mult spus, dar lucrurile cu "design" în istorie s-au făcut cu mare chin, de la statuile antice și până la casele lui Gaudi.

Din păcate, designul e tot mai "transparent" în zilele noastre, când modelele/ tendințele sunt atât de futile, iar oamenii, în marea majoritate, trăiesc în imperiul vitezei și al actualității, rupți complet de tradiție.

Deci, ca să răspund până la urmă la întrebare, designul e mai degrabă rezultatul unor îndelungi căutări și răscoliri interioare și în niciun caz al planificării ori întâmplării pure.

iDd: Divulgare de secrete și de muze colorate - care îți este sursa principală de inspirație?

EA: Sunt un consumator constant de istorie și folclor. Mă încântă de-a dreptul o vizită într-un muzeu al satului fără vreun motiv anume, un album de fotografie din interbelic sau și mai de dinainte.

Îmi plac modelele de pe iile autentice, covoarele tradiționale, înfloriturile în lemn. Un sat uitat de lume poate fi o sursă de inspirație foarte valoroasă. Evident că aceste surse trec prin niște filtre și ajung să reprezinte ceva ulterior.

Chiar dacă nu la modul concret, orice contact cu trecutul e important, rămâne în tine ceva care nu are cum să nu te influențeze în deciziile de orice fel pe care le iei ulterior.

N-aș uita aici fotografia și încercarea mea de a căuta detaliile care scapă în general privirilor grăbite, o îndeletnicire care mă ajută adesea în descoperirea unor elemente de design ceva mai deosebite, poate. Și, last but not least, o țin minte pe bunica mea, care țesea covoare la război (avea unul care umplea o cameră întreagă).

Deși eram destul de mic, mi-au rămas în memorie firele ei de lână, culorile, modelele, bătutul țesăturii, detalii care acum parcă încearcă să prindă viață.

iDd: Care este părerea ta despre designul românesc? Vreun designer român preferat?

EA: (râzând) Ceaușescu a fost cel mai mare designer român de blocuri, iar Botezatu de rochii. E tragică arhitectura României comuniste, vizibilă astăzi aproape peste tot (albumul meu de fotografie e, cumva, și despre asta).

România, aflată într-o tranziție perpetuă, își găsește cu greu respirația normală.

Sunt și oameni extraordinari, care fac lucruri frumoase, dar mai degrabă ei sunt excepțiile într-o lume dominată de banal și kitsch.

Am cunoscut câțiva designeri foarte buni de cărți, în București, când am lucrat la pregătirea de tipar a albumului de fotografie. În materie de mobilă pictată sunt oameni foarte talentați la Sibiu, la Prejmer, lângă Brașov, un atelier renumit în centrul Bucureștiului etc…sunt mulți oameni care fac lucruri cu mare pasiune și-și pun amprenta pe obiectele pe care le produc. Din păcate, așa cum am zis, bunul gust cotidian a cam dispărut, iar pentru cultivarea lui e nevoie de multă răbdare, de investiții pe termen lung în ceea ce s-ar putea numi o cultură vizuală, lucru care e în opoziție cu dorința oamenilor de a avea totul rapid, cât ai bate din palme...

Cred că cele mai valoroase izvoare de design (vai ce termen!) vin din perioada renascentistă românească.

Mă gândesc aici la arhitectura brâncovenească, la cea oltenească, la celebrele cule din Oltenia, la bisericile și casele de lemn din Moldova, Oltenia, Maramureș, chiar și din Dobrogea, la elementele de art nouveau filtrate de la începutul secolului XX (în Brașov sunt câteva clădiri splendide cu astfel de elemente, ale căror fațade stau să cadă...), la cultura și civilizația săsească din Transilvania (care a produs elemente de arhitectură, mobilier, design vestimentar de mare valoare).

iDd: Crezi că există un stil românesc actual/contemporan de design? Prin ce se definește în opinia ta?

EA: Dacă te uiți la cartierele de vile balonate... nu! (râzând) Dar poate nu e bine să te uiți în direcția aia.

Există totuși pete de culoare în toată devălmășia asta valahă. Sunt oameni care-și trag (încă) sevele din perioadele mai sus amintite și ei produc obiecte de mare frumusețe. Începi să vezi că se pot investi bani în restaurări de valoare sau chiar în construcții noi de bun gust. Începi să vezi că anumite elemente desenate acum sute de ani prind din nou viață pe îmbrăcămintea actuală. Mai găsești o canapea cu o floricică, un dulap pictat, ceva altfel, care-ți dă speranța că nu suntem complet pierduți. Dar până la urmă, în marea majoritate a cazurilor, dorința de extra confort și modele sterile trec ca un tăvălug peste ghiocelul de bun gust. Rezultatul cred că se cam vede fără efort.

iDd: Astăzi putem să mai găsim un design românesc în casele oamenilor?

EA: Cu greu, dar nu a dispărut complet. România se întinde între casele pline de mândrie și beton ale lui Petruț Călinescu (case care, analizate în registru grav, te fac să plângi) și până la culele oltenești, pline de istorie, misterioase, dar primitoare și încă foarte vii!

Am trăit și eu la bloc vreo 20 de ani, într-un apartament minuscul, și știu că în astfel de spații designul e doar un termen abstract. ​

Oamenii au trăit zeci de ani într-o mare mizerie, iar acum parcă se răzbună, construindu-și adevărate fortărețe, lipsite mai totdeauna de bun gust.

Foarte multe le "datorăm" arhitecților actuali, care sunt complet rupți de tradiția românească și încearcă să epateze prin tot felul de construcții ultrasofisticate, dar care nu au nicio valoare estetică. Iar clienții, oameni avuți, dar simpli la gusturi, merg mai tot timpul pe mâna lor, fără să-și dea seama de rezultatul final catastrofal.

Bunul gust nu se poate cumpăra cu bani. Importăm mult și producem puțin în materie de design și bun gust, și asta se vede și în mediul privat în care trăim. E o invazie de kitsch de mare frumusețe, așa că mai rar găsești elemente de design autentic românesc în casele oamenilor.

iDd: Se spune că designul trebuie integrat și adaptat unui loc. O casă veche cu geamuri imense îți oferă alte perspective decât un apartament într-un bloc?

EA: Design pentru mine înseamnă farmec și naturalețe. Și mă întorc din nou la arhitectură. Câte zone fermecătoare găsești în România? Destule încă, și asta pentru că acolo timpul a stat în loc mai mult decât în alte părți. Vei găsi case fermecătoare și în Dobrogea, măcinate de timp și uitare, dar frumoase, care-ți transmit ceva inefabil. Le găsești și în Moldova (mai de nord), și în Ardeal, și și în sud.

Evident că un bloc n-o să-ți poată da niciodată sentimentul că aparții acelui loc, căci până la urmă despre asta vorbim. Blocurile au fost inventate pentru a comprima personalitățile. O casă e altceva, poate avea o istorie, o poveste a ei, un aer pe care nu-l găsești în altă parte. Dar mai construim case frumoase? N-am mai văzut nici asta, în ultimii ani, cam de când românul a prins gust pentru vila de sute de metri pătrați. De ce dărâmăm case vechi de sute de ani în centrul istoric al Bucureștiului sau în oricare alt oraș din România pentru a ridica blocuri sau clădiri de birouri? Și dacă așa stau lucrurile în arhitectură, coborând la nivelul următor, al spațiului de locuit, vom vedea că lucrurile nu diferă cu mult...

iDd: Sunt obiecte de design pe care le putem folosi pentru a da savoare unui apartament? Care ar fi alegerile tale pentru a da personalitate unui apartament?

EA: Emblema actuală a apartamentului românesc e reprezentată de TV-ul gigant lipit de perete, mobila cu muchii cât mai drepte, din PAL, culorile cât mai țipătoare pe pereți, parchetul melaminat ieftin și, evident, lipsa bibliotecii.

Peștele de sticlă de pe televizor a dispărut, dar n-a fost înlocuit cu nimic mai acătării. Sigur că sunt "soluții" să scapi de banal, dar ele nu sunt întotdeauna foarte la îndemână (nici ieftine, nici accesibile).

Societatea actuală a întors spatele definitiv tradiției, a avea legături cu trecutul te face dubios, demodat, ciudat sau ramolit. Oamenii vor cât mai multă tehnologie și divertisment. Și asta vine într-un ambalaj extrem de dezagreabil. Ca să evadezi e greu, trebuie un efort cultural major, care nu e foarte ușor de realizat, iar societatea nu te ajută prea mult.

Poți salva un apartament de la banalitate sau prost gust cu mai mulți sau mai puțini bani. Natura îți oferă extrem de multe materiale pe care le poți aduce în interior. Până la urmă, spațiul de locuit e oglinda personalității noastre, deci pentru ca un interior să arate bine trebuie ca noi să facem ceva să arătăm bine, și aici nu mă refer la "ambalajul" exterior.

iDd: Ca notă de final cerem o destăinuire - la ce lucrezi în momentul de față si care sunt proiecte tale viitoare?

Fac în continuare lăzi, vreau să încep să pictez și obiecte mai mari de mobilier, paturi, poate chiar mobilă de bucătărie.

Fac poze tot timpul, poate o să mai public ceva, proiecte sunt, timp să fie mai mult!

Fotografii: Eugen Andronic